Spiritualitatea Congregației Fiicele Sfintei Maria a Divinei Providențe își are rădăcina în iubirea milostivă a lui Cristos și în încrederea deplină în Providența divină. Inspirată de viața și carisma Sfântului Alois Guanella, această spiritualitate se exprimă prin slujirea celor săraci, bolnavi, abandonați, vârstnici, copiilor lipsiți de sprijin și tuturor celor care trăiesc în suferință materială, morală sau sufletească. Pentru Sfântul Guanella, o lume fără caritate este un loc lipsit de viață și de speranță, iar răspunsul creștin autentic este iubirea concretă, trăită zi de zi, cu inimă de tată, de mamă și de frate. În centrul acestei spiritualități se află convingerea că fiecare persoană poartă o demnitate unică și trebuie primită cu respect, delicatețe și spirit de famili. De aceea, surorile caută să creeze peste tot un climat cald, primitor, în care fiecare să se simtă „ca acasă”, iubit, ascultat și însoțit. Rugăciunea, slujirea, simplitatea, bucuria și dăruirea discretă sunt căile prin care caritatea devine vie.
Sfântul Alois Guanella, fondatorul Congregației, s-a născut în 1842 la Fraciscio di Campodolcino, într-o familie simplă și profund credincioasă, unde a învățat de timpuriu iubirea față de aproapele, spiritul de sacrificiu și încrederea în lucrarea Providenței. Încă din tinerețe a simțit o chemare profundă de a-i sluji pe cei mai vulnerabili, iar după hirotonirea sa ca preot a transformat această chemare într-o operă vie de caritate. La Pianello del Lario și apoi la Como au prins contur primele nuclee ale operei guanelliene, care aveau să devină, în timp, o mare familie spirituală răspândită în lume: Fiicele Sfintei Maria a Divinei Providențe, Slujitorii Carității și Cooperatorii Guanellieni.
Moștenirea sa spirituală continuă să lumineze și astăzi printr-o viziune profund evanghelică asupra omului și a suferinței. Pentru Sfântul Guanella, fiecare persoană aflată în dificultate este chip viu al lui Cristos și trebuie întâmpinată nu doar cu ajutor material, ci și cu iubire, speranță și grijă autentică. Opera născută din credința sa s-a extins în numeroase țări și a ajuns și în România, unde surorile au deschis case, centre sociale și opere de asistență și spiritualitate. Astfel, carisma guanelliană rămâne o chemare mereu actuală de a transforma credința în fapte și de a face din fiecare gest de slujire un semn concret al iubirii Providenței.
Solemnitatea Tuturor Sfinților, care cade în perioada de trecere de la un An liturgic la altul, ne invită să ne bucurăm în Domnul și să împărtășim bucuria cerească a sfinților, să gustăm din fericirea lor.
Sfinții nu sunt o castă restrânsă de aleși, ci o mulțime fără număr, spre care liturgia ne îndeamnă să ne ridicăm privirea.
În această mulțime nu se află doar sfinții recunoscuți oficial, ci și cei botezați din toate timpurile și din toate națiunile, care au încercat să împlinească voința divină cu iubire și fidelitate.
Pe cei mai mulți dintre ei nu le cunoaștem chipurile și nici măcar numele, dar, cu ochii credinței, îi vedem strălucind, asemenea unor astre pline de glorie, pe firmamentul lui Dumnezeu.
În această solemnitate, Biserica își sărbătorește demnitatea de „mamă a sfinților, imagine a cetății cerești” — după expresia lui A. Manzoni — și își arată frumusețea de mireasă neprihănită a lui Cristos, izvor și model al oricărei sfințenii.
În sfinți, Biserica își recunoaște trăsăturile caracteristice și tocmai în ei gustă bucuria sa cea mai profundă.
Privind la exemplul luminos al sfinților, simțim trezindu-se în noi marea dorință de a fi asemenea lor: fericiți să trăim aproape de Dumnezeu, în lumina Sa, în marea familie a prietenilor lui Dumnezeu.
A fi sfânt înseamnă: „a trăi în apropierea lui Dumnezeu, a trăi în familia Sa”.
Cf. Benedict al XVI-lea, Omilia din 1 noiembrie 2006.
