Duminică, 25 octombrie 1964
Dorim să-i salutăm pe toți cei care, împreună cu Noi, se bucură de beatificarea Părintelui Luigi Guanella: în primul rând pe Episcopul de Como, care vede marea sa dieceză, atât de dragă și Nouă, strălucind de o lumină atât de frumoasă și proprie de sfințenie. Alături de vrednicul și fericitul Păstor se află reprezentanții comunei Campodolcino, pe teritoriul căreia, la Fraciscio, s-a născut Fericitul: o frumoasă așezare alpină, pe care Noi am străbătut-o de mai multe ori, atunci când am vizitat Casa Alpină de la Alpe Motta, o dată pentru a binecuvânta marea statuie a Maicii Domnului a Europei, ridicată la poalele zăpezilor alpine, iar apoi din nou, coborând pentru a aduce omagiu, dincolo de Pianazzo, Maicii Domnului de la Gallivaggio.
Cu siguranță merită salutul Nostru și credincioșii prezenți aici din Prosto, Savogno, Traona, Gravedona, Olmo și Pianello, locuri unde Părintele Guanella și-a exercitat slujirea pastorală și și-a început opera. Îl merită și salezienii lui Don Bosco, care a fost mare maestru și prieten al noului Fericit și care, prin învățătura și exemplul său, l-a ajutat să-și definească vocația de fondator. De asemenea, autorităților și credincioșilor din Como, Sondrio și din întreaga Valtellina le adresăm expresia mulțumirii Noastre și a urărilor Noastre.
Însă, în acest moment, gândul Nostru se îndreaptă în mod special către Familiile Religioase fondate de Părintele Guanella: Slujitorii Carității și Fiicele Sfintei Maria a Providenței, pe care le vedem aici sărbătorind în număr mare și care sunt bine cunoscute și la Roma, unde desfășoară eforturi admirabile în două parohii și în mai multe case de asistență.
Gândul Nostru, plin de bucurie și părintească afecțiune, se îndreaptă către casele de formare ale Slujitorilor Carității, către școlile lor și către operele lor pentru tineret — amintim, între toate, complexul de instituții din jurul noii și frumoasei biserici „Sfântul Gaetano”, consacrată de Noi la Milano. Se îndreaptă către institutele pentru persoanele cu dizabilități, pentru săraci, pentru vârstnici, către coloniile marine și montane, către misiunile îndepărtate și către sanctuarele îngrijite de fiii Părintelui Guanella.
La fel, în această oră binecuvântată, avem prezente în spirit nenumăratele instituții de pietate, educație și asistență, din Italia și din străinătate, unde bunele și evlavioasele Fiice ale Sfintei Maria a Providenței dau, în tăcere și cu statornicie, o strălucită mărturie a carității lui Cristos.
Ce armate de urmași și de aleși ai Evangheliei! Ce mulțime de copii, muncitori, credincioși, suferinzi, bolnavi, nefericiți și bătrâni vedem în jurul Părintelui Guanella, iar acum toți cu privirea îndreptată spre Noi! Ce popor al carității! Ce cetate a lui Cristos! Ce grădină de zel, de durere și de iubire!
Vă salutăm pe toți, preaiubiților. Am dori să vorbim fiecăruia dintre voi; am dori să împărtășim fiecăruia bucuria Noastră și să primim de la toți bucuria voastră pentru această zi fericită. Pe toți, în Domnul, vă binecuvântăm. Voi sunteți familia Părintelui Guanella; voi sunteți gloria lui; voi sunteți măreția lui!
În acest punct, contemplarea Noastră asupra minunatului tablou al operelor Părintelui Guanella pare să se transforme înaintea Noastră într-o viziune și să ni-l prezinte chiar pe el, pe noul Fericit Părintele Luigi Guanella. Privind el însuși cercul viu și strălucitor al fiilor săi și al celor cărora le-a făcut bine, pare că ne avertizează din nou, liniștit, dar cu autoritate, așa cum făcea când era încă în această viață pământească:
„Dumnezeu este Cel care lucrează!”
Este Providența divină. Totul este al lui Dumnezeu: ideea, vocația, capacitatea de a acționa, succesul, meritul și gloria sunt ale lui Dumnezeu, nu ale omului. Această viziune a binelui activ și biruitor este o reflecție eficientă a Bunătății divine, care și-a găsit căile pentru a se manifesta și pentru a lucra între noi.
„Dumnezeu este Cel care lucrează!”
Acest dialog imaginar, dar nu iluzoriu, pare să răspundă în mare parte dorinței tainice care se află, la sfârșitul acestei ceremonii solemne, în fiecare dintre noi: dorința de a înțelege.
După ce am cunoscut, admirat și preamărit viața unui slujitor al lui Dumnezeu, declarat autentic urmaș al lui Cristos, se naște în suflet curiozitatea legitimă, ba chiar necesară, de a înțelege cum și de ce acest nou fenomen de sfințenie s-a produs în scena noastră umană. Am vrea să-i descoperim secretul și să surprindem principiul interior al acestei sfințenii. Am vrea să reducem la un singur punct de perspectivă aventura complexă, zbuciumată și febrilă a vieții prodigioase a noului Fericit, care devine pentru noi vrednic de imitare și de cult.
Aceasta este o tendință obișnuită a mentalității moderne atunci când se apleacă asupra studiului unei personalități deosebite. Nu ar fi ușor să clasificăm figura Părintelui Guanella sub un singur aspect, dacă el însuși nu ne-ar ajuta și aproape nu ne-ar impune să vedem în el nimic altceva decât un efect al Bunătății divine, un rod, un semn al Providenței divine.
Nu că acest act al său de umilință și religiozitate ne-ar spune totul despre el. Multe alte aspecte ale figurii sale ne-ar oferi acel punct central de perspectivă care ne-ar permite să definim în sinteză sufletul și opera sa. Dar acum, ca rămas-bun și ca amintire a beatificării Părintelui Guanella, putem asculta glasul său renăscut:
„Dumnezeu este Cel care lucrează!”
Și dacă ascultăm cu adevărat acest glas, care ar vrea, din umilință, să micșoreze măreția și meritul operei născute prin el, asistăm nu la o diminuare, ci la o glorificare, pentru că putem concluziona: așadar, opera Părintelui Guanella este opera lui Dumnezeu!
Și dacă este opera lui Dumnezeu, ea este minunată, este binefăcătoare, este sfântă. Bucuria crește în noi, dar, în același timp, se naște o problemă, o problemă mare și delicată, a cărei amintire ne va însoți în viitor, gândindu-ne la Fericitul pe care l-am ridicat pe altare: problema acțiunii divine, problema Providenței, în legătură cu acțiunea umană.
Există Providență? Și cum intervine ea în lucrurile noastre? Trebuie să le lăsăm să curgă liber, fără să ne gândim să le dăm un sens, pentru ca apoi să așteptăm la sfârșit dacă se conturează vreun plan, necunoscut nouă în această viață și descoperit doar în viața viitoare?
Și ce atitudine trebuie să avem în fața acestei acțiuni divine de necuprins în domeniul vieții noastre? O atitudine de resemnare pasivă și fatalistă, care nu se îngrijește nici de ceea ce face Dumnezeu, nici de ceea ce noi trebuie să facem în raport cu El?
Sau trebuie să asumăm o atitudine de raportare continuă a acțiunilor noastre la voința lui Dumnezeu, astfel încât ele să fie, sub aspecte diferite, dar convergente, toate ale lui Dumnezeu și toate ale noastre?
Fără îndoială, aceasta este a doua atitudine pe care trebuie să o adoptăm: atitudinea care urmărește să facă din noi, așa cum spune Sfântul Paul, „colaboratori ai lui Dumnezeu”. A colabora cu Dumnezeu ar trebui să fie programul vieții noastre. Și acesta este programul sfinților.
Ne-o demonstrează, printre alții, Părintele nostru Guanella, lăsând astfel să se descopere în sufletul și în opera sa liniile directoare care le definesc. Vom vedea linia propriu-zis religioasă ca linie principală: totul se face pentru a interpreta, pentru a împlini și pentru a cinsti voința lui Dumnezeu.
O mare pietate, o rugăciune statornică, un efort de comuniune continuă cu Dumnezeu susțin întreaga activitate a omului lui Dumnezeu. S-ar spune că nu se gândește decât la aceasta. Și atunci o mare umilință pătrunde fiecare hotărâre și fiecare osteneală a sa.
Pentru cel care împlinește fapte mari, ar putea fi o mare ispită să se creadă priceput, să se considere autosuficient, să-și atribuie sieși meritul propriilor opere. Însă simțul religios care le însuflețește împiedică această primejdioasă lipsă de înțelepciune și imprimă în slujitorul fidel alte două mișcări spirituale, care par opuse una alteia, dar care sunt, de fapt, corespunzătoare și convergente: una este mișcarea de tensiune, cealaltă de destindere.
Prima este o tensiune voluntară: dacă suntem în slujba lui Dumnezeu, niciun efort nu trebuie să ni se pară prea mare. Și acesta este lucrul pe care îl admirăm cel mai mult în lucrătorul Împărăției lui Dumnezeu: tenacitatea, energia, curajul, spiritul de eroism și de sacrificiu.
Cealaltă este o destindere încrezătoare: dacă suntem în slujba lui Dumnezeu, nimic nu trebuie să ne înspăimânte. Încrederea este adevărata noastră forță, siguranța — uneori până la risc — că ajutorul Domnului, Providența, așa cum spunem, nu va lipsi. Această încredere puternică, pozitivă și iubitoare este mai puțin vizibilă pentru observatorul profan, dar în sufletul sfântului este elementul principal al tăriei și măreției sale.
Și atunci devine mai ușor de înțeles cum un spirit structurat astfel în interior se aruncă, cu o îndrăzneală extraordinară, în împlinirea celor mai noi și mai grele opere de milostivire. Să ne amintim învățătura apostolului Sfântul Iacob:
„Religia curată și fără pată este aceasta: să-i vizitezi pe orfani și pe văduve în necazurile lor.”
Din psihologia religioasă la care am făcut referire izvorăște activitatea prodigioasă a slujitorului lui Dumnezeu. Din caritatea care îl unește cu Dumnezeu derivă caritatea care îl face binefăcător minunat al fraților aflați în nevoie.
Aspectul social al Fericitului ar merita aici adevăratul său panegiric; dar acesta îl fac fiii săi și admiratorii săi; îl fac, cu elocvența faptelor și a cifrelor, operele sale.
Nouă ne este suficient acum să urmărim primul fir al întregii acestei minunate istorii a carității lucrătoare în milostivire și să-l găsim legat de punctul său de plecare, ca de izvorul energiei supranaturale care îl străbate în întregime:
„Dumnezeu este Cel care lucrează!”
Nu este frumos? Nu este minunat?
Să-L lăudăm, așadar, pe Dumnezeu în slujitorul Său, Fericitul Luigi Guanella, și să-L rugăm ca, prin mijlocirea acestui campion al credinței și al carității, să ne dea harul de a-l imita și astfel să ne binecuvânteze pe toți.