Angelo Card. Amato SDB – Prefectul Congregației pentru Cauzele Sfinților
Intervenție susținută la Capitoliu, Roma, la 3 octombrie 2011
Canonizarea unui Fericit este actul prin care Papa, ca Păstor universal al Bisericii, propune Bisericii și lumii un martor eroic al Evangheliei, invitându-i pe credincioși la cunoașterea, contemplarea, imitarea și venerarea noului Sfânt.
Prin această intervenție am fost invitat să răspund la două întrebări:
Canonizarea este momentul final al unui parcurs complex, care se desfășoară în mai multe etape, toate determinate de dispoziții procedurale precise, stabilite de Suveranii Pontifi de-a lungul istoriei. Oricum, pentru a începe un proces de beatificare și canonizare, este indispensabilă verificarea unor condiții: fama sanctitatis și fama signorum, dacă este vorba despre un mărturisitor, sau fama martyrii, dacă este vorba despre un martir, ucis de persecutor din ură față de credință.
Fama sanctitatis înseamnă că poporul creștin a recunoscut în Slujitorul lui Dumnezeu, atât în timpul vieții, cât și după moarte, un exemplu extraordinar de virtuți creștine, trăite într-un mod superior mediei celor botezați, astfel încât să trezească uimire, admirație și chiar cereri de mijlocire înaintea lui Dumnezeu.
Fama signorum indică tocmai acel ansamblu de haruri și favoruri cerești obținute prin mijlocirea Slujitorului lui Dumnezeu.
La aceste haruri se vor referi ulterior postulatorii cauzei, atunci când trebuie să prezinte Congregației pentru Cauzele Sfinților un har care poate fi apoi calificat de organele competente drept eventual miracol.
Fama martyrii, în sfârșit, este conștiința răspândită în poporul lui Dumnezeu care recunoaște, în uciderea sângeroasă a unui Slujitor al lui Dumnezeu, expresia unui dar făcut în apărarea credinței catolice și a Evangheliei.
La începutul fiecărei cauze se află, așadar, verificarea atentă a acestor indicii.
Uneori, faima de sfințenie și de semne este atât de răspândită încât accelerează timpul procesului. Exemple în acest sens sunt cauzele Fericitei Tereza de Calcutta și ale Fericitului Ioan Paul al II-lea, acesta din urmă fiind ridicat la cinstea altarelor la 1 mai 2011, la doar șase ani după moartea sa sfântă.
Pentru Părintele Luigi Guanella, poporul lui Dumnezeu a mărturisit că a văzut în el un Sfânt, care a trăit pe deplin iubirea lui Dumnezeu și iubirea față de frații nevoiași și încercați.
Imediat după moartea sa, petrecută în faimă de sfințenie la 24 octombrie 1915, toți au fost de acord cu ceea ce a spus Papa Benedict al XV-lea:
„A murit un sfânt.”
După un timp, s-a început procesul formal.
Prima etapă a avut loc în dieceza de origine a Slujitorului lui Dumnezeu, prin strângerea meticuloasă a informațiilor despre istoria și activitatea Părintelui Guanella. Astfel, la curia episcopală din Como s-a desfășurat, între 1923 și 1929, procesul informativ sau ordinar, în cadrul căruia au fost audiați 44 de martori.
Aproape simultan, un proces asemănător se desfășura la curia arhiepiscopală din Milano, cu audierea altor 44 de martori.
Atât la Como, cât și la Milano, s-a confirmat în mod unanim faima de sfințenie și de semne care înconjurase deja figura Părintelui Guanella încă din timpul vieții sale. În această primă fază au fost implicați și martori din alte dieceze — Arezzo, Adria și Pisa — care îl cunoscuseră pe Părintele Guanella și îl văzuseră la lucru.
Unul dintre ei, cu o simplitate dezarmantă, afirma:
„Îl iubesc și am evlavie față de el, invocându-l cu multă încredere și familiaritate, și îi doresc beatificarea, pentru că, dacă el nu este în Paradis…”
